Deviation Actions
Discurs conceput pentru a fi prezentat la un curs de retorică.
A se citi cu un ton mai teatral, așa cum a fost și gândit discursul.
Timpul este timp. Ceasul ticăie, zilele trec, orele se scurg, minutele aleargă, secundele explodează și BAM! Voi ați auzit vreodată de un om care să vă zică că are timp? Eu nu. Aparent, e singurul lucru pe care nimeni nu poate să îl facă: să fie în perfectă armonie cu timpul. Astăzi, eu o să vorbesc despre termeni limită. Sună mai frumos în engleză, mai liric: DEADLINE. Nu sună atât de înspăimântător ca în română: TERMENI LIMITĂ. Dar e ceva cu care ne confruntăm cu toții, în special studenții aflați în sesiune sau angajații care au de făcut o normă la locul de muncă, de atins un target.
Ca o primă idee, tot ceea ce noi trăim reprezintă un termen limită. Începând cu momentul în care noi ne-am născut, atunci când am fost noi termenul limită al mamei. Apoi, următorul termen limită a fost când am început să mergem sau să vorbim. Dacă nu făceam una din aceste 2 lucruri până la vârsta de 3 ani, reprezenta ceva grav, nu ne încadram în ceea ce se consideră normal, depășeam termenul limită al normalității. Iar de-a lungul vieții ne întâlnim cu această expresie pentru a defini mai multe etape: grădinița, școala primară, școala generală, liceul, căsătoria, viața de familie. Iar la finalul vieții se întoarce totul înapoi de la început, devenim noi un termen limită pentru noi înșine. Ca și cum viața noastră are o dată de expirare pe care noi nu o cunoaștem. Cum să nu fim noi la grădiniță dacă avem vârsta de 5 ani? La vârsta asta trebuia să fim deja în grupa mijlocie. Sau cum să nu știm să facem matematică la vârsta de 10 ani? E ceva elementar, dragul meu om! Nu am luat bacul la finalul clasei a 12-a? Sigur dacă trece timpul nu o să îl mai dau niciodată. Totul e impus de o lege a naturii și a culturii în care trăim. Necăsătorit la vârsta de 35 de ani? N-ai soț, n-ai fericire, n-ai viață. Noi ar trebui să ne definim termenii limită, însă termenii limită ne definesc pe noi.
Venind în completare la prima idee, cred că noi, studenții, învățăm cel mai bine ACUM ce înseamnă termen limită. Avem de predat un proiect până mâine la ora 12? Simplu. Până mâine mai sunt 3 zile: ziua de astăzi, noaptea și mâine dimineață. Ați fi surprinși câte lucruri poate să învețe un student în mai puțin de 24 de ore. Exact atunci, timpul se dilată și minutele par ore atunci când inspirația vine în ajutorul studentului. E mai rău însă atunci când studentul nu are niciun habar despre ceea ce trebuie să scrie. Pentru acei studenți, există binecuvântata perioadă de restanțe care îi salvează. Și totuși, această confruntare cu timpul din viața studenților are o primă cauză: lehamitea metafizică. Acea stare de lene, de oboseală a studentului în care realizează că tot ceea ce face nu îi va fi cu nimic de folos în viață. Cei care au citit din timp și nu au lăsat totul pe ultima sută de metri îi vor contrazice. Studiul în domeniul pentru care noi am optat nu e degeaba. Ne chinuim să învățăm și să scriem un proiect pentru 5 minute de verificare. Da. Dar acele 5 minute vor confirma că timpul tău de studiu nu a fost degeaba. Ai greșit sau ai făcut corect? Înveți din ambele situații. Însă cei ce se războiesc cu timpul pentru cele 24 de ore vor spune în continuare că e inutil. Lupta cu stăpânul universului, timpul, nu poate fi câștigată.
În final, concluzionez că timpul ne urăște, timpul e cel mai mare dușman al nostru și, în special, timpul încearcă mereu să ne pună piedici în drumul nostru spre finish. Poate putem învăța măcar un lucru din lupta constantă pe care o avem de-a lungul vieții: faptul că ne definește o expresie impusă de către dușmanul nostru, timpul: TERMEN LIMITĂ.
